După treizeci de ani

După treizeci de ani


Scris de Dan Biţuică

Acum ca să prefaţez puţin titlu m-am inspirat după titlul faimosului roman al adolescenţei mele a lui Alexandre Dumas, însă al lui se numeşte DUPĂ DOUĂZECI DE ANI.

Îmi aduc aminte cu nostalgie şi părere de rău de timpul răpit aproape violent de către statul român. Eram băieţi tineri cu visuri şi speranţe când în tine se făcea trecerea de la adolescent la bărbat erai luat cu forţa şi trimis într-un alt capăt de ţară să îţi îndeplineşti datoria faţă ţară. Mă întreb acum, dar ţara ce a făcut pentru mine ? Ce mi-a oferit ea ? De ce a trebuit să plătesc cu un an şi cinci luni din viaţa mea, pentru ce ? 

Trecem peste asta că oricum nimeni nu îşi va cere scuze măcar şi ajungem la momentul plecării, o mare jale în familii, le pleca băiatul care până atunci a stat lângă ei, sprijinul părinţilor. Se punea la valiză din lemn cele de trebuinţă şi ura şi la gară.


 Aici mai urma un episod lacrimogen din partea ambelor părţi, adică şi a celor ce rămâneau acasă şi a celui ce pleca spre necunoscut şi spre marea bătaie de joc şi a umilinţei a vieţii sale. Gările erau pline de copii tunşi şi speriaţi, alţii ca să-şi înfrângă teama se îmbătau, alţii gălăgioşi ca la bâlci, însă toţi aveam ceva în comun, plecam ostaşi. Ajunşi în oraşele de destinaţie erai aşteptat la gară de către un ofiţer sau subofiţer care te încolona şi te duceau ca pe oi spre cazarmă care urma să îţi fie penitenciar timp de un an şi jumătate, spun penitenciar ca să înţelegeţi ce se întâmpla acolo, eram deţinuţii fără vină. Singura noastră vină era că ne născusem şi cineva trebuia să ne înveţe cum să luptăm. 

Luptăm. Luptăm dar pentru ce ? Sau cu cine ? Sau de ce ? Sau când ? Întrebări fără răspuns cu toate că au trecut aproape 30 de ani de atunci nu am reuşit să găsesc un răspuns. Pe mine nu m-au întrebat dacă vreau, de fapt era ultimul lucru  care i-ar fi interesat.

 Acum văd ce condiţii au băieţii deştepţi în puşcării şi spun că nu suportă detenţia, acolo fiind ajunşi că au furat mult, nu ca mine care eram un nevinovat şi se comportau cu tine ca şi când ai fi fost cel puţin cunoscutul criminal în serie Râmaru. De la haine proaste şi microbiene, la condiţii rele, frig, cald, dar astea când nu trebuiau, adică vara cald şi iarna frig, flămând tot timpul şi rupt de somn, mâncarea era oribilă, nu îmi imaginez acum după treizeci de ani cum am putut consuma aşa ceva. 

Erai umilit maxim, acolo nu aveai nimic de spus , acolo doar executai. Îţi era dor de casă de ai tăi, însă nu obţineai permisii. Şocul mare era când după prima zi de echipare de cusut nasturi, petliţe, guleraşe de plastic şi cuci, seara adormeai frânt cu gândul acasă. Dimineaţa la 5,30 sună goarna, 
DEŞTEPTAREA ! 

Auzeai între pereţii goi şi trişti ca sufletul tău. Ce sentimente puteai trăi aşa brusc luat din patul tău şi dus departe ,să te trezească nişte demenţi, iar asta o înţelegeai dacă chiar era ceva de făcut. Gimnastică la bustul gol în frig, apoi, făcut pat, mers la masă şi apoi pe platou adunarea.


 Ne strângeam acolo ca nişte vite îndurând gerul, ploaia, ninsoarea aşteptam să vină un obez de comandant care dacă nu-i plăcea vremeau sau dacă fusese destul de beat seara, nu mai venea, apoi erai trimis la program, bătaie de joc, pas de defilare, târâşuri, culcaturi, şedinţe de tras, noapte, zi, frig, foame, mers douăzeci de km. pe jos până în poligon cu bocancii care te rodeau, acolo stat la rând ore întregi câteodată chiar şi toată noaptea apoi înapoi pe jos şi zilele treceau, zile chinuitoare pe care într-un final am început să le acceptăm, visele au zburat, eram nişte deţinuţi de care puteau dispune cum vroia ţara, să muncim pe gratis sau pentru zeama lor infectă. 

Însă toate au trecut şi acum când şi când mai vorbesc cu câte un fost camarad şi ne aducem aminte prin ce chinuri şi umilinţe am trecut aşa gratuit. La ce mi-au ajutat mie ca individ această perioadă ? Dar ţării mele ?