ÎN CASA BUNICILOR
Scris de Dan Biţuică
Îmi aduc aminte cu multă emoţie, perioada din copilărie când în vacanţele mari mergeam la bunici la Breaza. Ne pregăteam de seara bagajul, iar dimineaţa la ora 8,15 plecam cu trenul spre libertate. Aud şi acum în minte scrâşnetul roţilor în frânare a trenului. Urcam cu bucurie, ne găseam loc (eu cu sora mea) până trenul se punea în mişcare cu un smucit brusc. Stăteam faţă-n n faţă pe canapea iar când trenul se punea în mişcare ne zâmbeam din cauza bucuriei. Priveam prin fereastra vagonului câmpul galben cu grâu copt, iar în unele perioade chiar se treiera.
Până la Câmpina nu era un peisaj aşa atrăgător însă de acolo începea să apară dealuri cu vegetaţie verde închis. Ne pregăteam să coborâm mult prea devreme şi asta din cauza nerăbdării de a ajunge la destinaţie.
Coborâm cu o mare bucurie şi cu un elan firesc pentru un copil în vacanţă, însă elanul ne era repede diminuat de dealul imens care se aşeza încăpăţânat în faţa noastră. Era a un deal frumos pe care se aşternea şerpuit un drum de piatră, mai mult pentru căruţe şi foarte rar pentru câte o maşină. Era mai lung dacă apucai drumul însă noi alegeam varianta scurtă, o potecă tăia dealul pe de-a dreptul, o potecă care întretăia drumul pietruit în două locuri ca două terase naturale. Ajungeam cu greu în vârful său unde deja simţeam dureri ale gambelor şi ne opream pentru puţin să ne tragem sufletul. Nu neapărat efortul era cel care ne obosea tare ci mai era şi aerul destul de ozonificat cu care încă nu eram obişnuiţi.
Ajungeam pe drum drept pietruit iar de aici începeau să apară şi casele. Erau mari şi frumoase, curate cunoscându-se mâna gospodarului, în unele curţi erau capiţe cu fân vechi iar trifoiul era omniprezent. Ajungeam la capătul drumului pietruit şi dădeam în asfalt, în şoseaua principală care tăia Breaza în două. La colţul drumului pe partea stângă era un puţ cu cea mai bună apă pe care am băut-o vreodată, rece şi gustoasă chiar dacă chimic apa este insipidă, aşa o percepeam eu cu gust.
Făceam stânga iar numai după câţiva metri se vedea gardul din pătraţi din lemn vopsiţi maro al bunicilor. Fără să ne dăm seama făceam paşii mai mari şi mai repezi. Intrând pe poarta nu prea înaltă, cam la nivelul pieptului unui matur, ne desfăcea braţele aleea destul de lungă care era încadrată de gladiole de diferite culori. În faţa noastră sub falnicul cireş care ne-a oferit atâţia ani adevărate festine oferindu-ne cu generozitate fructele sale mari, grena şi pietroase cu un gust dumnezeiesc, era masa veche din patru trunchiuri de grosimea unui antebraţ (cred că de prun) cu trei scânduri late ca blat învelite întotdeauna în muşama înflorată, la această masă uneori serveam prânzul în natură, cu aerul curat, în cântecul mierlelor negre, în mirosul de trifoi crud, cu o guriţă de ţuică curată, naturală din prune adevărate, mâncam o supă de cocoş cu găluşte moi, crescut în curte în libertate, apoi o tocană de ceapă cu cartofi şi vinete coapte, însoţită de o mămăligă vârtoasă şi fierbinte pe care o puteai tăia cu cuţitul.
Cană mare de sticlă cu mâner era plină cu apa din puţul din colţul drumului. Desert nu era mereu însă când lipsea ne servea bunica o dulceaţă de cireşe sau vişine, şi ce fericiţi eram. În faţa noastră era casa în formă de L pe unde intrai urcând exact trei trepte din mozaic încadrate de două ziduri din piatră tăiată. Uşa era maro din lemn având un geam îngust înflorat exact pe mijlocul ei, la rându-i încadrat de modele. Era un miros de iarbă, de fân de flori, de mere şi pere. În spatele casei lipită de ea era bucătăria cu intrare separată. Aici ne plăcea să stăm. Aici chiar dormeam.
Nu era o cameră modernă, avea duşumea din scândura nevopsită peste care era pus un linoleum vernil. Mai era o sobă cu plită şi cuptor, un dulap vechi vopsit în verde iar feţele cu sertarelor şi uşilor cu galben. Între sobă şi dulap era un suport metalic pe care era un lighean emailat de culoare verde, tot în rând cu dulapul era frigiderul deasupra căruia străjuia un geam îngust. Intrarea era tot în trei trepte pe care dimineaţa bunicul, ne făcea la lampa cu gaz, cafea cu lapte.
Cu uşa deschisă intra mirosul de cafea UNICĂ, pe plită se prăjea pâinea iar untul aştepta feliile de pâine fierbinţi să se contopească cu ele. În spatele bucătărie în altă curte era o magazie, coteţul găinilor şi o mică grădină unde nu creşteau multe din cauza climei mai reci. Apoi urmă livadă, urma aventura vacanţelor noastre. Aici erau meri, pruni, vişini, peri după care livada cobora în pantă iar în mijlocul ei era un salcâm mare şi bătrân unde ne aşezam şi citeam.
Aşezam un preş sau pătură pe iarbă proaspăt cosită şi ne pierdeam în lectură până când bunicul venea după noi să mergem la masă. Seara ne strângeam cu mai mulţi vecini pentru seara folk, era unul cu noi care avea chitară şi culmea se şi pricepea, cântam până târziu acompaniaţi de greieri şi licurici. În fundul grădinii era un pârâiaş care dacă era linişte îi auzeai susurul timid, pentru toate aceste amintiri vă mulţumesc bunici dragi şi acolo unde sunteţi să ştiţi că din când în când mai vărs o lacrimă pentru voi. Vă mulţumesc!
Până la Câmpina nu era un peisaj aşa atrăgător însă de acolo începea să apară dealuri cu vegetaţie verde închis. Ne pregăteam să coborâm mult prea devreme şi asta din cauza nerăbdării de a ajunge la destinaţie.
Coborâm cu o mare bucurie şi cu un elan firesc pentru un copil în vacanţă, însă elanul ne era repede diminuat de dealul imens care se aşeza încăpăţânat în faţa noastră. Era a un deal frumos pe care se aşternea şerpuit un drum de piatră, mai mult pentru căruţe şi foarte rar pentru câte o maşină. Era mai lung dacă apucai drumul însă noi alegeam varianta scurtă, o potecă tăia dealul pe de-a dreptul, o potecă care întretăia drumul pietruit în două locuri ca două terase naturale. Ajungeam cu greu în vârful său unde deja simţeam dureri ale gambelor şi ne opream pentru puţin să ne tragem sufletul. Nu neapărat efortul era cel care ne obosea tare ci mai era şi aerul destul de ozonificat cu care încă nu eram obişnuiţi.
Ajungeam pe drum drept pietruit iar de aici începeau să apară şi casele. Erau mari şi frumoase, curate cunoscându-se mâna gospodarului, în unele curţi erau capiţe cu fân vechi iar trifoiul era omniprezent. Ajungeam la capătul drumului pietruit şi dădeam în asfalt, în şoseaua principală care tăia Breaza în două. La colţul drumului pe partea stângă era un puţ cu cea mai bună apă pe care am băut-o vreodată, rece şi gustoasă chiar dacă chimic apa este insipidă, aşa o percepeam eu cu gust.
Făceam stânga iar numai după câţiva metri se vedea gardul din pătraţi din lemn vopsiţi maro al bunicilor. Fără să ne dăm seama făceam paşii mai mari şi mai repezi. Intrând pe poarta nu prea înaltă, cam la nivelul pieptului unui matur, ne desfăcea braţele aleea destul de lungă care era încadrată de gladiole de diferite culori. În faţa noastră sub falnicul cireş care ne-a oferit atâţia ani adevărate festine oferindu-ne cu generozitate fructele sale mari, grena şi pietroase cu un gust dumnezeiesc, era masa veche din patru trunchiuri de grosimea unui antebraţ (cred că de prun) cu trei scânduri late ca blat învelite întotdeauna în muşama înflorată, la această masă uneori serveam prânzul în natură, cu aerul curat, în cântecul mierlelor negre, în mirosul de trifoi crud, cu o guriţă de ţuică curată, naturală din prune adevărate, mâncam o supă de cocoş cu găluşte moi, crescut în curte în libertate, apoi o tocană de ceapă cu cartofi şi vinete coapte, însoţită de o mămăligă vârtoasă şi fierbinte pe care o puteai tăia cu cuţitul.
Cană mare de sticlă cu mâner era plină cu apa din puţul din colţul drumului. Desert nu era mereu însă când lipsea ne servea bunica o dulceaţă de cireşe sau vişine, şi ce fericiţi eram. În faţa noastră era casa în formă de L pe unde intrai urcând exact trei trepte din mozaic încadrate de două ziduri din piatră tăiată. Uşa era maro din lemn având un geam îngust înflorat exact pe mijlocul ei, la rându-i încadrat de modele. Era un miros de iarbă, de fân de flori, de mere şi pere. În spatele casei lipită de ea era bucătăria cu intrare separată. Aici ne plăcea să stăm. Aici chiar dormeam.
Nu era o cameră modernă, avea duşumea din scândura nevopsită peste care era pus un linoleum vernil. Mai era o sobă cu plită şi cuptor, un dulap vechi vopsit în verde iar feţele cu sertarelor şi uşilor cu galben. Între sobă şi dulap era un suport metalic pe care era un lighean emailat de culoare verde, tot în rând cu dulapul era frigiderul deasupra căruia străjuia un geam îngust. Intrarea era tot în trei trepte pe care dimineaţa bunicul, ne făcea la lampa cu gaz, cafea cu lapte.
Cu uşa deschisă intra mirosul de cafea UNICĂ, pe plită se prăjea pâinea iar untul aştepta feliile de pâine fierbinţi să se contopească cu ele. În spatele bucătărie în altă curte era o magazie, coteţul găinilor şi o mică grădină unde nu creşteau multe din cauza climei mai reci. Apoi urmă livadă, urma aventura vacanţelor noastre. Aici erau meri, pruni, vişini, peri după care livada cobora în pantă iar în mijlocul ei era un salcâm mare şi bătrân unde ne aşezam şi citeam.
Aşezam un preş sau pătură pe iarbă proaspăt cosită şi ne pierdeam în lectură până când bunicul venea după noi să mergem la masă. Seara ne strângeam cu mai mulţi vecini pentru seara folk, era unul cu noi care avea chitară şi culmea se şi pricepea, cântam până târziu acompaniaţi de greieri şi licurici. În fundul grădinii era un pârâiaş care dacă era linişte îi auzeai susurul timid, pentru toate aceste amintiri vă mulţumesc bunici dragi şi acolo unde sunteţi să ştiţi că din când în când mai vărs o lacrimă pentru voi. Vă mulţumesc!
0 Comentarii