Cu sufletul în arenă | Cafeneaua Subiectelor

          

      

 Cu sufletul în arenă

   scris de Dan Biţuică

  

 Metaforic vorbind putem asemăna sufletul cu un tânăr taur ce urmează să intre într-o arenă în care îl aşteaptă o luptă inegală şi nedreaptă. Luat dintre ai lui şi urcat într-o rulotă specială de transport, nedumerit şi speriat se îndreaptă fără să ştie spre un sfârşit nemilos. Nu înţelege ce se întâmplă cu el, este dat jos şi pus într-un grajd unde aude mugetele altor tauri asemeni lui.

 E acolo pentru o zi sau două apoi în dimineaţa zilei nemiloase , aude zgomote şi gălăgia făcută de oamenii care populează arena,e speriat şi furios în acelaşi timp pe foştii lui stăpâni , nu înţelege, atât de mult îl iubeau, de ce l-au abandonat şi trimis în acest necunoscut ? Zgomotul este din ce în ce mai mare şi aude ole-urile puternice, tropăit de copite şi aplauze... aplauze... în cabina matadorului pluteşte un aer de superioritate,acesta se îmbrăcă meticulos, nimic nu îl grăbeşte, totuşi un fir de sudoare brăzdează fruntea sa încruntată,este aproape gata, mai priveşte o dată oglinda se cabrează pentru a vedea cum va fi salutul, îşi agăţă pelerina pe umăr,verifică săbiile şi iese pe culoarul întunecos.Se apropie de lumina ieşirii, un soare arzător îl întâmpină... închide ochii apărându-se de soare, în momentul acela izbucnesc uralele atât de mult râvnite, pentru asta şi pentru banii murdari  va ucide azi tânărul taur, pentru bani ,pentru glorie şi pentru spectatori... spectatori atât de însetaţi de sânge...nevinovat.

 Uşa grea a grajdului se deschide cu un scrâşnet de lanţ şi lemn , e speriat însă ceva îl înţeapă în crupă şi îl sileşte să înainteze spre lumină. O face timid ,însă este nevoit să iasă spre destinu-i pecetluit... o lumină care are să-i aducă sfârşitul.. cea de pe urmă lumina... păşeşte legănându-se încercând să amâne cât de mult ieşirea în necunoscut.. ceva îl împunge din nou semn că nu mai poate sta prea mult pe acel coridor în care nu vede nimic, doar ieşirea... iese... un val de lumină şi urale explodează în ochii şi urechile sale... se uită de jur împrejur. Mirosul de praf şi sânge îi inunda nările... nu-i nimeni... doar nisip şi oameni în tribune, confuz încearcă să se întoarcă spre culoarul pe care a ieşit... însă... o poartă a astupat accesul... deodată vede un cal cu călăreţ... mai văzuse şi înainte şi nu se sperie, se apropie de ei ,însă călăreţul înfige o suliţă lungă între omoplaţii săi puternici şi lucioşi acum din cauza sângelui care curge şiroaie... nu a înţeles ce a greşit de a fost atât de aspru pedepsit... îşi încordează muşchii din cauza durerii, rana este adâncă iar sângele curge fără oprire, îl cuprinde puţin o ameţeală şi asta îl enervează.. din spatele său este din nou atacat de al doilea călăreţ care şi el la rându-i îl taie cam tot acolo, dar parcă mai adânc.. îl doare şi se enervează... se întoarce spre atacator şi se repede cu coarnele sub burta calului, însă curând îşi dă seama că este protejat de platoşe din piele şi nu poate decât să îl ridice sau împinge... face un efort şi răstoarnă calul... acesta se ridică şi fuge din calea sa însă fără călăreţ... călăreţul fuge ascunzându-se după paravanul de lemn... celălalt călăreţ înfige lângă cele două răni o sabie lungă.. şi asta doare , că rămâne înfiptă în grumazul lui puternic... lumea se bucură... lumea este în delir iar el nu înţelege de ce suferinţa să produce atât entuziasm... a fost crescut cu dragoste... mânca boabe din mâna copiilor... acum nu înţelege nimic... pe cine a supărat ? Puterile îl părăsesc o dată cu sângele care curge prin rănile adânci şi dureroase... apoi vede MATADORUL care cu nonşalanţă se apropie de el cu pelerina desfăcută întărâtându-l să împungă... înţelege că asta se vrea şi o face însă fără vlagă.. respiră din ce în ce mai greu... a obosit şi tare ar vrea să se întoarcă acasă... acasă unde copii îl hrăneau şi mângâiau..

ÎN MINTEA SA SPERĂ CĂ ÎL VA STRIGA să se întoarcă acasă însă... nu se întâmplă asta... după vreo zece şarje de împungeri pe lângă pelerină roşie a matadorului ,  privirea i se înceţoşează iar puterea îl părăseşte , se clătină cu limba scoasă , gura i se umple de saliva abundentă şi sânge ,  îi este cald şi sete,  vede matadorul apropiindu-se ameninţător cu o sabie în mâna mergând pe vârfuri, de data asta ştie ce provoacă sabia şi se repede să se apere , în acel moment matadorul sare în lateral înfigându-i toată lama între omoplaţii plin de sânge şi sfârtecaţi, durerea îi străfulgeră fiinţă, iar oleurile enervante parcă adânceşte suferinţa... se întoarce iar... spre matador... din nou se repede intelgându-şi destinul... mai primeşte o lamă însă asta a fost mai dureroasă şi cade în genunchi în oleurile şi aplauzele idioate ale mulţimii, ce au cu mine ?

 El nu a înţeles asta şi poate nici tu cititorule însă sunt reale... atunci cu respiraţia greoaie se prăbuşeşte... gura i s-a umplut de sânge iar limba-i umflată nu-i mai încape în gura-i spumegândă , căzut pe o parte cu ochii înceţoşaţi de mantia morţii, a fost umilit... a fost un joc al unor oameni cruzi... matadorul îşi pune piciorul pe el , semnul victoriei mișelești, nu înţelege de unde vine atâta bucurie pentru moarte... a fost o luptă nedreaptă, o luptă care are de fiecare dată un singur învingător, un laş... oare omul care l-a crescut ştie unde este acum căzut udând nisipul arenei cu salivă şi sânge ? Sigur ştie, nu va înţelege de ce atunci l-au iubit atât de mult ? Simte cum piciorul din spate îi este legat şi este târât prin nisip, nu aşa a vrut să părăsească arena vieţii... însă fără voia lui o face... soarele e mai arzător ca niciodată... ultimul strop de viaţă i se scurge cu gândul la... am fost... am fost cu SUFLETUL ÎN ARENĂ !... NEDREPT !

Text scris împotriva măcelului ce se petrece la coride !