Cine ești ..tu ?
scris de Dan Bițuică
Mă întreb cine ești și de unde vii făptură minunată? Din ce colț al universului infinit ai apărut în mintea mea de nu-mi mai găsesc liniștea?
Te simt cu toată făptura, te simt în aer și-n mirosul florilor de la fereastră, te simt cu totul de parcă într-o viața anterioară ne-am cunoscut mai mult decât ne închipuim. Te simt precum matelotul țărmul pe timp de furtună și te caut cum el caută în vâltoarea furtunii farul salvator.
Te văd în vis pe nisipul fin al unei plaje virgine și-ți număr urmele pașilor mici și delicați. Ești în tot ce mișcă în juru-mi, te simt în caimacul cafelei dimineața, te simt în razele de soare ce pătrund timid în dormitorul meu.
Ești vinul rubiniu din paharul de cristal ce lasă urme fine în urmă-i, ești aerul pur al muntelui trufaș și bobul copt al lanului bogat. Ești tot? Ești ancora de care mă agăț, când suflet-mi e trist și amăgit.
Ești țărmul de care valul înspumat al sufletului meu se mângâie lin clipocind de trăiri intense, ești pescărușul care strigă-n zare asfințitul unei zilei frumoase, ești cerul din care ploaia binefăcătoare crește roadele, ești vântul ce-mi trece prin păr răcorindu-mă, ești sărutul timid de fecioară, ești trifoiul cu patru foi al minții mele.
De unde vii și unde te duci dulce himeră? Te-ai oprit doar ca să-mi tulburi simțurile sau să te oprești în poiana în care-mi odihnesc de multă vreme sentimentele? Oare cât timp am dormit ? O veșnicie sau poate o banală secundă? Am dormit o viață sau o viață dormită? Uneori secundele pot fi nesfârșite, iar o viață poate trece ca o secundă lăsata la voia întâmplării.
Și pictorii te râvnesc să-ți poată așeza chipul tău frumos pe pânza șevaletului din camera cu mobilă veche și miros de mucegai nobil. Îți zăresc chipul în vârful pensulei care încearcă să redea cât mai natural privirea ta ce cu greu poate fi uitată de un muritor.
Și clepsidra este invidioasă pe tine, de parcă timpul nu te poate atinge iar firele de nisip scurse prin gâtul subțire de sticlă sunt străvezii. Cred că și timpul s-a oprit tot pentru o secundă să te admire, în timp ce tu privești spre cerul albastru al unei lumi numai de tine știută .
Te simt în jurului sloiului ce se topește încet picătură cu picătură, ești mereu prezentă în mintea și-n sufletul meu obosit de atâtea trăiri. Poate nu ești reală, poate ești doar o invenție a minții, poate ești ceea ce nu am avut niciodată, poate chiar te-am inventat și inventez lucruri despre tine pe care pretind că le știu.
Te simt cum pruncul simte sânul plin de laptele binefăcător plin de viață și de vise. Adorm cu tine în gând și mă trezesc zâmbind fericit că măcar am cutreierat împreună cărările nopții și a irealului, te-am ținut de mână alergând prin iarba albastră a visului neîmplinit. Am alergat cu părul în vântul cosmic și ne-a plăcut răcoarea cu care ne-a învăluit printre dealurile speranței.
Te simt cum talpa piciorului gol simte răceala pietrei reci și colțuroase, cum simte iarba moale și udă, cum simte vibrația pământului care ne vindecă de toate.
Ești răsăritul meu, am curaj să spun că am numai unul al meu, doar pentru mine, pe care-l aștept de o eternitate și ceva și sper ca așteptarea să merite. Ești rodul toamnei care umple hambarele țăranilor care au trudit cu greu pentru asta, ești premiul unei așteptări lungi și aproape imposibil de așteptat.
Ești șoapta din ureche și secretul binelui, ești plânsul femeii ce-și plânge pruncul rătăcit, ești zâmbetul lumii cu care întâmpină o nouă dimineață însorită.
Sunt un adolescent care nu știe ce să facă cu dragostea, un adolescent al unor trăiri târzii. Inexplicabil, simt lucruri pe care nu le-am știut niciodată, lucruri pe care nu am știut că le știu, sună complicat nu? Te simt pe clapele pianului vechi cum valsezi împreună cu gândurile mele, iar trandafirii ce-i ai prinși în păr, își irosesc petalele pe podeaua dorinței.
Ești caldă ca pâinea din cuptorul vieții, ești bună ca apa unui izvor pur, ești frumoasă ca o toamnă îmbelșugată și timidă ca o iarnă grea. Poate te-am așteptat de când nici nu eram, poate nu ești decât o închipuire și vei dispare ca fumul unui țigări uitate pe scrumieră. Te văd în paginile cărților și în oglinda în care mă rad, te simt în parfumul meu, ești pretutindeni.
Nu cred că exiști cu adevărat, nu cred că poate fi real ceea ce trăiesc și totuși m-am ciupit și mi-am dat seama cât de confuz sunt.
Ești rima cu care poetul își potrivește strofa, pe care mintea visătoare a zămislit-o în orele târzii ale unei nopți de toamnă ploioasă .
Oare visez? Încă poate dorm, iar visul ăsta frumos îmi face bine. Dacă este vis atunci cred că nu aș vrea să mă mai trezesc din nou fără dragostea asta care mă sperie în noaptea întunecată și pustie. Doar glasul ei poate străbate visele mele.
Ai apărut de nicăieri, din ceața minții, te cunosc sau poate nu, însă te vreau, știu atât de multe despre tine încât parcă suntem într-o simbioză perfectă. Nu vreau să mă trezesc, îmi este atât de bine, iar inima-mi este în sărbătoare.
Să nu dispari visul meu...niciodată..am atâta nevoie de tine...
0 Comentarii