Foișorul de Foc – Turnul unde umbrele nu dorm - Cafeneaua Subiectelor

Umbrele care nu părăsesc niciodată turnul

 În București există locuri care par să respire prin ziduri, locuri în care trecutul nu se mulțumește să rămână mut. Dintre toate, Foișorul de Foc este poate cel mai neliniștitor. Ridicat ca un străjer al orașului, turnul a fost martorul unor tragedii care au lăsat urme adânci, iar unii spun că aceste urme nu sunt doar metaforice.

În nopțile fără vânt, când orașul pare încremenit, în jurul Foișorului se simte o răceală ciudată, o tăcere care apasă pieptul. Localnicii povestesc că, uneori, din interior se aud scârțâituri de trepte, ca și cum cineva urcă încet, cu bocanci grei, deși clădirea este închisă. Alteori, un miros slab de fum apare din senin, fără nicio sursă, ca o amintire a incendiilor în care pompierii și-au pierdut viața.

Legenda spune că sufletele celor căzuți în misiune nu au părăsit niciodată turnul. Ei ar continua să patruleze, să vegheze, să repete gesturile ultimelor lor clipe. Unii trecători au jurat că au văzut siluete în uniforme vechi, stând nemișcate la ferestrele înguste, privind orașul cu o tristețe greu de descris. Alții au simțit o mână rece atingându-le umărul, doar pentru a descoperi că nu era nimeni în jur.

Există și povești mai întunecate, pe care oamenii le spun în șoaptă. Se vorbește despre un pompier tânăr, prins într-un incendiu violent, care ar fi încercat să se întoarcă la Foișor pentru a-și anunța echipa, dar nu a mai ajuns niciodată. De atunci, în unele nopți, se aud bătăi în ușa masivă de la intrare, ca și cum cineva ar cere disperat să fie lăsat înăuntru. Când cineva se apropie, zgomotul încetează brusc, iar aerul devine greu, aproape sufocant.

Foișorul de Foc nu este doar o clădire veche. Este un loc în care timpul pare să se fi rupt, un spațiu în care sacrificiul și tragedia au lăsat o amprentă atât de puternică încât nici moartea nu a reușit să o șteargă. Cei care cred în aceste povești spun că spiritele pompierilor nu bântuie din răutate, ci din datorie. Ei continuă să vegheze, să protejeze, să fie acolo unde au fost chemați mereu: între oameni și flăcări.