În bătaia puştii sau un altfel de Bambi
partea a doua
Scris de Dan Biţuică
Ninsoarea a acoperit tot pământul iar hrana o găseam din ce în ce mai greu, tata ne conducea prin zăpada afânată iar la un moment dat se oprea şi dădea cu botul său gros zăpada la o parte făcând loc câtorva smocuri de iarbă veştedă şi uscată însă ne prindea bine, altădată tata a lovit un copac cu coarnele până i-a julit coaja după care ne-a învăţat să o mâncăm... locul apei a fost luat de gheaţă pe care tot tata ne-a arătat cum să o transformăm în lichid, lingând-o cu limba caldă ea se va topi şi va reveni la forma iniţială, tata era un tip destul de trecut prin greutăţile vieţii şi ne învăţa tot ce trebuia să ştim. Încet, încet hrana se găsea din ce în ce mai greu iar foamea a pus stăpânire pe turmă. Slăbisem cu toţii iar puterile ne slăbise, în nopţile geroase auzeam lupii urlând semn că nici ei nu stăteau mai bine ca noi cu hrana ne spunea tata. Totuşi îl vedeam că din zi în zi devenea tot mai îngândurat şi devenise nervos. Ceva îl apăsa, mama mi-a povestit că este îngrijorat din cauza unor urme pe care le adulmecase cu două zile în urmă. Le-am văzut şi eu, nu semănau cu nicio urmă pe care o mai văzusem, era o urmă lungă şi lată, o urmă nemaivăzută de mine. Mama mi-a spus că este urma celui mai feroce, celui mai perfid şi celui mai inteligent prădător OMUL. Pentru prima oară am simţit ce-i frica. Văzându-l pe tata atât de îngrijorat am început să mă tem cu adevărat. Îmi imaginam acest inamic mai mare ca ursul pe care-l văzusem cu o săptămână în urmă, mai fioros, cu gheare lungi şi ascuţite cu dinţi mari.cu o putere imensă. Nimic nu mai era cum a fost. O grijă nouă le făcuse uitate pe toate celelalte, iar gândul că avem un nou duşman şi unde mai pui că şi cel mai aprig ne măcina zilnic iar la fiecare zgomot tresăream cu toţii!
A sosit şi ziua în care am auzit ghearele OMULUI. În liniştea dimineţii o pocnitură puternică a umplut valea. Am tresărit cu toţii dar tata cu privirea lui pătrunzătoare ne-a calmat iar toţi ne-am plecat urechile. Atunci mama mi-a spus în şoaptă că zgomotul ală este gheara omului... că este o armă de care cam greu poţi scăpa. Că-i cea mai iute şi că oricât de repede ai alerga te va prinde. Atunci am realizat că singură scăpare este să nu te vadă aprigul prădător. Nu după mult timp de la detunătură am auzit zgomote de crengi rupte şi că ceva se apropia în mare viteză înspre noi. Am vrut să fug dar tata mi-a făcut semn din ochi să rămân pe loc. Din hăţişul plin de zăpadă şi-a făcut apariţia bătrânul mistreţ. Speriat cu ochii injectaţi de frică. Uitându-se la noi s-a mai calmat fornăind puternic prin nările sale, pe care abia acum le-am văzut că erau însângerate. Respirând greoi a căzut de pe picioarele din spate, nu ştiam ce se întâmpla şi m-am apropiat, o gaură mare cât copita lui era în omoplatul său de unde sângele ţâşnea abundent. Tata ne-a îndemnat să fugim căci prădătorul va veni după urma lăsată de bătrânul mistreţ. Am fugit şi am simţit în nări mirosul fricii. Un sentiment ciudat m-a încercat când l-am văzut pe cel mai curajos dintre noi aşa de înspăimântat. Am fugit cu toţii dar organizat mama în frunte iar tată în urma turmei, am alergat preţ de două ore iar în final ne-am oprit când frica a dispărut din fiecare dintre noi. Îmi tremurau picioarele iar inima îmi bătea cu putere, mama s-a apropiat de mine să vadă dacă sunt în regulă, mi-am întins botul către ea semn că nu trebuia să fie îngrijorată. După ce toată turma a fost verificată şi nu lipsea nimeni iar toţi eram bine, tata se porni înainte iar noi îl urmam tăcuţi în şir indian, flămânzi şi obosiţi ne lăsăm pe mâna tatei ca de atâtea ori. Se întuneca, iar să ne potolim foamea era departe de a se îndeplini. Tata a ales un desiş să ne apere de ninsoarea ce avea să vină peste noapte. Cum am presimţit zăpada a căzut abundent peste noapte iar zorii zile ne-a găsit în zăpadă până la burtă, ceea ce ne făcea mersul destul de obositor. Am mers încontinuu până aproape de amiază până când am găsit o poiană unde vântul a spulberat zăpada şi stratul ei era mic fiindu-ne uşor să o îndepărtăm în căutarea hranei. Am găsit sub stratul subţire al zăpezii frunze uscate şi smocuri sărăcăcioase de iarbă dar care ne-a prins bine tuturor. Am lins omătul alb şi curat în locul apei şi ne-am potolit setea şi foamea care ne chinuia de câteva zile.
A sosit şi ziua în care am auzit ghearele OMULUI. În liniştea dimineţii o pocnitură puternică a umplut valea. Am tresărit cu toţii dar tata cu privirea lui pătrunzătoare ne-a calmat iar toţi ne-am plecat urechile. Atunci mama mi-a spus în şoaptă că zgomotul ală este gheara omului... că este o armă de care cam greu poţi scăpa. Că-i cea mai iute şi că oricât de repede ai alerga te va prinde. Atunci am realizat că singură scăpare este să nu te vadă aprigul prădător. Nu după mult timp de la detunătură am auzit zgomote de crengi rupte şi că ceva se apropia în mare viteză înspre noi. Am vrut să fug dar tata mi-a făcut semn din ochi să rămân pe loc. Din hăţişul plin de zăpadă şi-a făcut apariţia bătrânul mistreţ. Speriat cu ochii injectaţi de frică. Uitându-se la noi s-a mai calmat fornăind puternic prin nările sale, pe care abia acum le-am văzut că erau însângerate. Respirând greoi a căzut de pe picioarele din spate, nu ştiam ce se întâmpla şi m-am apropiat, o gaură mare cât copita lui era în omoplatul său de unde sângele ţâşnea abundent. Tata ne-a îndemnat să fugim căci prădătorul va veni după urma lăsată de bătrânul mistreţ. Am fugit şi am simţit în nări mirosul fricii. Un sentiment ciudat m-a încercat când l-am văzut pe cel mai curajos dintre noi aşa de înspăimântat. Am fugit cu toţii dar organizat mama în frunte iar tată în urma turmei, am alergat preţ de două ore iar în final ne-am oprit când frica a dispărut din fiecare dintre noi. Îmi tremurau picioarele iar inima îmi bătea cu putere, mama s-a apropiat de mine să vadă dacă sunt în regulă, mi-am întins botul către ea semn că nu trebuia să fie îngrijorată. După ce toată turma a fost verificată şi nu lipsea nimeni iar toţi eram bine, tata se porni înainte iar noi îl urmam tăcuţi în şir indian, flămânzi şi obosiţi ne lăsăm pe mâna tatei ca de atâtea ori. Se întuneca, iar să ne potolim foamea era departe de a se îndeplini. Tata a ales un desiş să ne apere de ninsoarea ce avea să vină peste noapte. Cum am presimţit zăpada a căzut abundent peste noapte iar zorii zile ne-a găsit în zăpadă până la burtă, ceea ce ne făcea mersul destul de obositor. Am mers încontinuu până aproape de amiază până când am găsit o poiană unde vântul a spulberat zăpada şi stratul ei era mic fiindu-ne uşor să o îndepărtăm în căutarea hranei. Am găsit sub stratul subţire al zăpezii frunze uscate şi smocuri sărăcăcioase de iarbă dar care ne-a prins bine tuturor. Am lins omătul alb şi curat în locul apei şi ne-am potolit setea şi foamea care ne chinuia de câteva zile.
va urma
0 Comentarii