Pianul din iad
În dimineața de 11 aprilie 1945, când tancurile Diviziei a 3-a Blindate americane au intrat în lagărul Buchenwald, aerul era încă greu de mirosul morții. Peste tot zăceau trupuri care nu mai apucaseră să vadă libertatea cu o zi, cu o oră înainte. Gardienii SS fugiseră sau fuseseră prinși, iar deținuții rămași în viață abia își târau picioarele, umbre ale unor oameni care cândva avuseseră nume, familii, vise.
Printre ei se afla un bărbat atât de slab încât oasele păreau să-i străpungă pielea. Nu mai avea putere să stea în picioare, dar când soldații au adus în baracă un pian vechi, confiscat dintr-o vilă părăsită a unui ofițer SS, el s-a ridicat încet și s-a așezat pe scaun. Degetele lui, ca niște crengi uscate, au atins clapele.
Primul acord a sunat stins, ca o șoaptă. Al doilea deja era o rugăciune. Apoi a început să cânte – nu știm ce melodie, poate Chopin, poate Beethoven, poate doar o arie pe care o purtase în minte ani ca să nu înnebunească. Sunetul umplea încăperea ca o lumină slabă într-un beci. Soldații americani, cu armele încă în mâini și praful drumului pe uniforme, au rămas înlemniți. Unii și-au scos căștile. Alții au început să plângă fără să-și dea seama.
Omul cânta de parcă fiecare notă îl costa ultima fărâmă de viață. Dar cânta. Cânta pentru că acum putea. Cânta pentru cei care nu mai puteau. Cânta pentru că muzica era singura dovadă că sufletul lui nu murise încă în camera de gazare, în marșurile morții, în bătăile de dimineață.
Când a terminat, a rămas aplecat deasupra clapelor, cu capul plecat. Un soldat s-a apropiat și i-a pus mâna pe umăr – ușor, de teamă să nu se sfărâme. Nu a spus nimic. Nu era nevoie.
Acea melodie scurtă, cântată de un om care cântărea mai puțin decât uniforma soldatului din spatele lui, a fost poate cea mai puternică declarație de victorie a acelor zile. Nu tancurile, nu steagurile, nu discursurile – ci un pian și zece degete care refuzaseră să moară.
Buchenwald a fost eliberat. Dar în acea clipă, cu adevărat liber a devenit doar sunetul.
0 Comentarii