În bătaia puştii sau un altfel de Bambi
partea a opta
scris de Dan Biţuică
Eram obosiţi şi trişti ca şi vremea care nu înceta să ne sâcâie cu capriciile ei de copil răsfăţat. Iarba nu mai era fermă şi gustoasă, era moale şi cu un gust puternic de cocleală. Prea multă umezeală în jurul nostru iar unii membri ai turmei începuse să şchiopăteze, din cauza umezelii pielea dintre copite ceda lăsând un loc deschis pentru temuta infecţie.
Cu toate acestea eu mai aveam o bucurie în suflet, eram lângă fiinţele pe care le iubeam cel mai mult. Alături de ei parcă greutăţile vieţii nu mai erau aşa de insuportabile. Viaţa este frumoasă dar şi foarte grea pentru toate vieţuitoarele pământului.
Tata a ales drumul spre poalele muntelui unde să ne ducem viaţa, asta nu că scăpam de probleme însă ne mai scăpa puţin de umezeală sâcâitoare. La poalele muntelui pământul dispărea lăsând locul pietrei care avea un avantaj în favoarea noastră, nu absorbea apă dar avea şi un dezavantaj, locul era mai lipsit de vegetaţia de care aveam nevoie.
În ciuda lipsei hranei gustoase şi abundente Noa se îngrăşase şi arăta destul de greoaie. Eram îngrijorat în privinţa ei iar ochii mamei văzuse asta. Într-o seară când eram singur pe vârfului stâncii care adăpostea turma privind văile din jurul nostru, am observat că totul era trist şi parcă nimic şi nimeni nu mai popula pământul. Aud paşi în spatele meu... era mama care se apropia uşor că nu cumva să-mi tulbure gândurile.
De fapt nici nu trebuia să mă întorc să ştiu că este ea. Emana o căldură şi în preajma ei, dacă se poate spune aşa, respirai bunătate. Privindu-mă cu ochii ei unici acest monument de bunătate şi dragoste îmi şopteşte că o să fiu TATĂ iar grijile pentru Noa să dispară, nu este bolnavă, este doar gestantă.
Mi s-au înmuiat picioarele iar totul în jurul meu a înverzit, ploaia sâcâitoare dispăruse iar o dată cu ea şi problemele. Eram fericit dar şi confuz. Mama era şi ea bucuroasă că în curând va fi o bunică tânără şi frumoasă.
După vestea ăsta tata a hotărât că până la căderea zăpezii să ne deplasăm cât mai puţin posibil ca să nu pierdem energie inutil. Trebuia să ne pregătim pentru iernat ceea ce pentru noi însemna să ne îngrăşăm să putem face faţă frigului şi lipsei hranei. Era unul din motive însă cel adevărat pe care eu îl simţeam era grija pentru Noa şi pentru nepotul său care urma să vadă lumina zilei după trecerea iernii. Şi el era schimbat după această veste. Parcă devenise mai puţin aspru cu toate că asta nu era chiar bine. În pădure dragostea înseamnă slăbiciune, iar cel slab nu va supravieţui spune legea nescrisă a naturii.
Acum o iubeam şi mai mult, eram tot timpul lângă ea până când frumoasa mea mamă mi-a spus că o să aibe ea grijă de Noa ea şi mama ei, ceea ce se vedea de mult timp dar abia acum mi-am dat seama de ce ele îi acordau o atenţie deosebită. Cu toate că nu mai era zveltă, Noa pe zi ce trecea chipul ei era şi mai frumos, iar ochii ei mă ameţeau de fiecare dată când îi priveam. Puteam vedea în ei toată lumea cu tot ce este frumos şi gingaş în ea. Erau trăiri pe care nu le simţisem până acum. Ce minunată era viaţa chiar dacă este vitregă îţi oferă momente de genul ăsta în care să le poţi face uitate pe cele ce te înconjoară.
Ne deplasăm strict cât să ne hrănim şi în scurt timp chiar ne îngrăşasem cu toţii ceea ce era foarte bine pentru ce va veni. Ploiele se mai liniştiseră şi în câteva dimineţi am văzut şi soarele atât de binefăcător. Stăteam tolăniţi în faţa lui uscându-ne blana şi curăţându-ne, era un moment binevenit. Ştiam că nu îl vom prinde curând momentul acesta sublim de care am profitat la maxim cu toţii. Poate şi din cauza porţiei mari de soare dar mai ales şi de vestea că Noa era gestantă... eram fericit... simţeam nevoia să îmi strig fericirea să audă întreaga lume... să o strig aşa de tare să treacă peste piscurile înzăpezite ale muntelui...
va urma....
0 Comentarii