În bătaia puştii sau un altfel de Bambi
partea a şaptea
scris de Dan Biţuică
Dimineţile erau parcă mai însorite şi totul în juru-mi mai verde, eram atât de fericit ducând o viaţă simplă, hrană, apa cristalină şi iubire... eram împlinit.. fugeam împreună cu Noa prin desişuri, găseam murele preferatele mele pe care acum le ofeream cu mult cavalerism fiinţei pe care o iubeam.
Tata nu privea cu ochi buni noua mea preocupare iar timpul alături de el era din ce în ce mai puţin iar ast îl nemulţumea. Înţelegea el cumva şi nu eram aspru judecat ştiind şi aducându-şi aminte de prima lui dragoste... adică mama. Deveneam mai puternic iar glasul care nu demult era subţire acum era ca al tatălui meu.
Crescusem falnic şi aproape că îl ajunsesem pe tata ca fizic însă nu mă puteam compara cu el încă la mărimea coarnelor şi a robusteţii. Amorul dintre mine şi Noa s-a consumat într-o zi când o ploaie de vară ne-a surprins într-o poiană. De obicei ştiam dinainte când vine ploaia având timp să ne adăpostim însă când eram cu ea totul în jurul meu dispărea iar centru universului era Noa... aşa că surprinşi de ploaia torenţială, în fuga noastră am găsit un colţ de stâncă care era ca un acoperiş creat pentru mine şi ea.
Ne-am băgat acolo scuturându-ne blana de apă care ne pătrunse până la piele... râdeam şi eram fericiţi. Noa se apropie de mine lipindu-şi trupul încă ud de al meu. I-am simţit căldura şi bătăile inimi iar trupul meu puternic a reacţionat. Acolo s-a consumat dragostea noastră şi prima mea iubire pe care mintea mea refuză să o uite.
O iubeam cu adevărat. Toată turma ne privea cu drag iar tata îmi aruncă priviri idilice, ca şi cum mi-ar fi spus că ştie ce s-a întâmplat. Acum puteam spune că-s mascul şi că am intrat în viaţă cu drepturi depline. Eram frumoşi şi nedespărţiţi iar timpul fugea mai iute ca noi. Tata începuse să fie pe zi ce trece mai îngrijorat semn că toamna era pe sfârşite şi iar va veni o nouă iarnă grea şi periculoasă.
Verdele pădurii începuse să devină maroniu iar iarba ce nu cu mult timp în urmă era prezentă aproape peste tot acum era acoperită de un covor gros de frunze uscate iar copacii erau tot mai trişti şi dezgoliţi de frunze. Erau peisaje triste iar asta avea efecte şi asupra stării noastre. Zilele deveneau ploioase iar ploile interminabile. Ploaia înmuiase pământul iar deplasările noastre erau făcute cu multă grijă.
Copacii nu ne mai apărau cu frunzele lor dese... iarba nu mai era înaltă să ne ferească privirilor când poposeam, iar ploaia... ploaia ne ţinea uzi zile în şir iar frigul care începuse să îşi facă simţită prezenţa făcea să părem nişte duhuri ale pădurii în timp ce ne deplasăm aburi calzi ieşeau din trupurile noastre ude.
Viaţa frumoasă a verii aproape că o uitasem iar viaţa grea a toamnei şi a iernii era abia la început.
Atunci am învăţat că ce-i frumos nu este veşnic şi începusem să mă tem pentru semeni mei în special pentru cei trei... Mama, Tata, Noa.. nu ştiu dacă asta este ordinea lor în sufletul meu dar nu asta am încercat să spun, plouă încontinuu de trei zile iar norii sunt tot mai jos de parcă încearcă să ne intre pe nări, toţi ne deplasăm cu capetele plecate şi urechile lăsate spre în spate ca ploaia deasă să nu ne pătrundă şi în creier... Noa se simte rău.. o văd că merge din ce în ce mai legănat şi-i este tot timpul somn şi foame.. de multe ori după ce se hrăneşte vomită... sunt îngrijorat şi nu ştiu cu ce să o ajut.
Plouă abundent. Pârăiaşe subţiri de apă curg din înălţimi şi se îngroaşă pe zi ce trece. Cu greu găsim adăposturi pentru înnoptat, totul este ud. De multe ori aşa dormim în ploaie sub cerul liber. Viaţa în pădure este dură. Adorm în ploaie lângă Noa încercând să fac din trupul meu un paravan împotriva ploii să nu o ude, nu reuşesc mare lucru dar cel puţin este cu spatele lipit de mine iar ploaia nu o mai udă toată. Adorm ud cu trupul ei lipit de al meu simţind cum tremură. O iubesc !
0 Comentarii