În bătaia puştii sau un altfel de Bambi
partea a cincea
scris de Dan Biţuică
În acel moment tata se ridică pe picioarele din spate şi izbi cu forţă ceafa adversarului care în furia să nu s-a mai putut opri să evite loviturile de copite ale tatei. Se întoarse nervos şi cu capul plecat şi gâtul încordat se repezi din nou către tată care şi de data asta eschivă lovitura coarnelor, sărind la timp din faţa lui şi aplicând o lovitură laterală în coastele adversarului care sângera.
Uimit de mişcarea tatei se opri nedumerit şi nu înţelegea ce se întâmplă, a atacat de două ori fără să atingă oponentul şi pe deasupra se alesese şi cu o lovitură destul de dureroasă.
Tata profită de nedumerirea lui şi pentru prima oară atacă. Era prima oară când îl vedeam cu adevărat nervos, ochii i se schimbaseră, trupul parcă era mai gros iar sub pielea lucioasă muşchii mari dansau în cercuri, lovi cu coarnele în plin răsturnând adversarul care mugi de durere, un colţ din cornul tatei i se împlântă frontal în gât, asta era viaţa.. oare de ce există această violenţă gratuită pe care nici azi nu o înţeleg.
Căzut se ridică greoi iar când se stabiliză pe picioare tata a atacat iar... mai dur şi mai hotărât, căzu din nou, se ridică mai repede ca prima dată luând poziţia de luptă. Atunci tata veni cu forţă din spate şi izbi puternic cu coarnele fruntea adversarului... un pocnet surd, un corn al adversarului a cedat în urma puternicei lovituri iar la baza lui au apărut mărgele roşii de sânge. Tata era o forţă a naturii şi de o inteligenţă cum rar mi-a fost să întâlnesc de-a lungul timpului.
Ramaşi încleştaţi cu coarnele încâlcite tata împingea adversarul care dădea semne că va ceda în curând... aşa a fost, se desprinse dintre coarnele tatei, mugi încă o dată a înfrângere şi o rupse la fugă prin hăţişul pădurii.
Sufla greu iar pete albe de spumă îi acoperea gâtul şi coapsele. Era obosit dar mândru cum numai el putea fi. Ridică capul spre cer şi mugi de trei ori puternic parcă să spună lumii că el este acolo şi nimeni nu îl va clinti.
Fără să vreau din gâtlejul meu a ieşit un muget aproape ca al tatălui însă mai subţire şi mai slab ca intensitate vrând parcă să îmi trâmbiţez cumva trecerea mea spre maturitate şi mândria că sunt fiul tatălui meu.
Turma a amuţit la auzul mugetului meu şi toţi se uitau speriaţi spre tata. El mă privi, apoi se apropie de mine şi mă împinse amical. Ce m-am bucurat şi cât m-a bucurat atingerea lui... l-am simţit puternic dar şi duios. Am simţit încurajarea sa şi am fost sigur că era mândru de mine. Se întoarse înspre turmă apoi înspre mine şi se postă în fruntea grupului mergând agale, se opri apoi îmi făcu semn să înaintez spre el.
Am făcut-o timid, ajuns lângă el mugi din nou uitându-se la turma să spunând parcă că eu sunt fiul lui şi că este mândru de mine.
Din clipa accea locul meu era lângă el în fruntea grupului alteori când simţea o primejdie eu eram în frunte iar el asigura spatele de posibili atacatori. Sunt clipe pe care nu le voi uita până când lumina lumii se va stinge şi pentru mine. Eram cel mai fericit având un aşa tată şi o mamă frumoasă şi iubitoare. Ce îţi poţi dori mai mult? Însă în viaţă clipele frumoase nu durează o veşnicie. Turma se deplasă uşor fără zgomot de parcă pluteau cu toţii. Se întunecase, numai discul lunii mare şi galben parcă stătea agăţat de vârful unui brad înalt.
Privind spre discul luminos al serii doar conturul tatălui se vedea pe stânca golaşă, era straja noastră, ce puternic era, puternic şi neînfricat, undeva în vale un lup îşi urla singurătatea, ne aşezăm iar liniştea pădurii ne îmbrăţişează şi ne îmbie la somn. Adorm cu imaginea tatei pe stâncă, era un zeu, un zeu al meu..
va urma...
0 Comentarii