POVESTE DE CRĂCIUN SAU POVESTE PENTRU OAMENI MARI
scris de Dan Biţuică
Îmi este frig, iar zăpada continuă să cadă cu fulgi calmi şi pufoşi ca într-un vis shakespearian, oare câte ierni au trecut peste mine ?
Nici nu le mai pot ţine socoteala dar asta nu că au fost foarte multe ci numai din simplul fapt că mai toate, cel puţin ultimele zece au fost la fel, fără culoare, exact doar alb şi negru.
Da , acum zece ani printr-o întâmplare nefericită, am pierdut tot, familie, casă, prieteni chiar şi rude.
Singurul suflet pe care îl am lângă mine este un căţel vesel şi la fel de înfrigurat ca şi mine.
Suntem flămânzi dar fericiţi împreună, iar în serile geroase după ce reuşim să ne adăpostim îl bag în haina mea şi ne încălzim împreună, însă el are avantajul că este astupat tot, mie îmi degeră picioarele uneori şi sunt nevoit să mă ridic somnoros să mă mişc.
Zilele sunt mai grele că nopţile, lumea se uită cu scârbă considerându-mă un alcoolic, un ratat sau uneori un cerşetor prefăcut.
Nu cerşesc şi nu am făcut-o niciodată, aşa sărac şi murdar mai am mândria de om pe care nimeni nu trebuie să o piardă, şi nici nu am vrut să capăt ceva gratis, să apelez la ajutoare de la primărie sau guvern.
Îmi câştig pâinea muncind, la deszăpezire şi câştig atât cât să-mi umplu burta o dată pe zi, se subînţelege că şi amicului meu.
Muncesc destul, uneori omul pentru care am deszăpezit chiar nu îmi dă nimic, alteori mă şi înjură, dar eu nu mă supăr că ştiu că voi găsi altul mai bun, în viaţă nu găsim mereu doar ce ne dorim.
E ajunul Crăciunului iar luminile oraşului licuresc ca în poveşti, privesc ferestrele blocurilor, la toate se văd brazii împodobiţi şi se simte miros de sărbătoare.
Toţi oamenii îl aşteaptă pe Moş Crăciun, totul e pregătit, toţi sunt în case lângă familiile lor la căldură iar fulgii de nea acoperă încet oraşul transformându-l într-un oraş ca de turtă dulce din care să se înfrupte toţii copii.
Simt cum zăpada mă acoperă încet şi corpul îmi este din ce în ce mai amorţit iar ochii îmi sunt aţintiţi spre cer sperând ca printre puţinele stele care se văd să îl zăresc pe Moş Crăciun şi să-l strig să îmi aducă viaţa înapoi.
Uşor ochii mi se închid şi simt o căldură binefăcătoare care inundă tot corpul, iar prietenul meu îmi linge faţa încercând cu limba lui moale şi caldă să-mi îndepărteze zăpada aşternută pe obraji.
Simt căldura copilăriei, căldura sobei şi căldura mamei mele. E o seară magică şi parcă îmi văd părinţii chemându-mă la ei, mă îmbie cu tot felul de bucate, pe care nu le pot refuza nicicum.
Privesc căţelul de lângă mine şi-i spun că a sosit vremea ca eu să merg la familia mea iar el va trebui să se descurce singur, se uită la mine şi ştiu sigur că a înţeles şi-i simt limbuţa care îmi linge degetele în semn de recunoştinţă.
A sosit şi Moşul care îmi spune că mi-a adus ce mi-am dorit, să fiu din nou cu cei dragi. E pentru prima oară când primesc un dar atât de generos. Undeva în ceruri se aud colinde nelumeşti iar eu păşesc printre ele.
Demult aşteptam să trăiesc o poveste de Crăciun fericită.
A doua zi trecătorii găsesc un om îngheţat pe o bancă şi un căţel zgribulit care nu l-a părăsit, chiar şi când acesta a plecat la ceruri cu sania Moşului.
