DESPRE IGNORANŢĂ

                            DESPRE IGNORANŢĂ


 

scris de Dan Biţuică


    Citesc zilnic şi scriu cam tot aşa. Lectura şi tot ce ţine de ea îmi face mare plăcere. Scriu despre tot ce cred eu că ar face plăcere unui cititor să afle sau nu. Scriu pe blog şi le fac şi publice pe Facebook pe Google + şi pe Twitter. Scriu despre sentimente, despre emoţii şi chiar despre ce şi cum gândesc anumite lucruri. Scriu din istorie din literatură, din viaţa marilor oameni ai lumii, scriu despre fapte şi curiozităţi nu tocmai cunoscute pe care nu le găseşti chiar la tot colţul, apoi mai scriu despre cotidian încercând să ating subiecte delicate cu speranţa că sunt în asentimentul multora dintre dvs. Mai încerc câte un banc câte o legendă, mai dau viaţă unor subiecte imaginare încerc să fac şederea aici cât mai plăcută şi cât mai relaxantă şi nu în ultimul rând constructivă. Mulţi dintre voi apreciaţi asta iar mulţi chiar mi-au simţit lipsa în cele zece zile de pauză, însă trebuie să recunosc că sunt dezamăgit uneori de reacţiile „prietenilor” mei virtuali. Unii nici nu au remarcat că am lipsit alţii nici nu şi-au dat seama că am revenit iar alţii sunt atât de neutri încât nici ei nu ştiu ce vor. Observ la ei multă blazare în combinaţie cu o mare doză de superficialitate rezultă o arogantă ignoranţă. Eh, aici nu am putut pătrunde! În redutele lor de gheaţă s-au ferecat şi nimeni şi nimic nu poate pătrunde până la ei să le tulbure liniştea de care dau impresia că se bucură de mii de ani. Am aproape cinci sute de articole pe care le-am postat pe Facebook şi nu înţeleg cum din aceste cinci sute nu le-a plăcut nici măcar unul. Nimic nu le convine, cât despre plăcut nici vorbă! Se vede că au văzut articolul, asta nu înseamnă că l-au şi citit dar niciodată nici o reacţie pro sau măcar contra. Ştiţi şi vorbă lui Iisus că nu cel sănătos are nevoie de vindecător dar regula asta nu se aplică în niciun caz expunerii de faţă. Mi-aş dori ca măcar unul din cei menţionaţi să aibe măcar o reacţie, una singură, m-ar face fericit însă prea multă fericire nu-i bună! Sincer nu îmi mai doresc aşa prieteni! Mai nou citeam zilele astea fără să urmăresc ceva anume ,adică să fiu critic sau răutăcios,pur şi simplu era o răsfoire a FB-ului şi spre marea mea uimire am văzut la cineva peste o sută de like-uri. Curios , ştiind cât citesc şi cât public niciodată nu am depăşit suta, însă am fost curios să văd ce se ascunde în spatele acestor like-uri . Majoritatea prietenilor mei au pontat şi ei şi m-am gândit că este ceva destul de măreţ de a atras atenţia atâtor oameni. Nu ştiu dacă mă puteţi crede , am înlemnit ! Postarea suna cam aşa ..MAM întâlnit azi cu o doamnă şi mirosea a mujdei, ( o doamnă nu poate mirosi niciodată a mujdei ,iar dacă totuşi miroase nu este doamnă )MIA făcut o poftăăă...m-am frecat la ochi crezând că nu vad bine, mi-am pus ochelarii, aşa era ! Am rămas fără replică pe moment şi o mare dezamăgire m-a cuprins. Acum eu nu pot pretinde cuiva să-i placă munca mea sau ceva anume însă să dai like la aşa ceva,,,sunt fără cuvinte, şi postările de sute de like-uri cuprind...MIE o poftă de varză cu costiţă,,,o sută de oameni ŞI MIEEE.. inimaginabil, ceea ce m-a şocat şi mai mult a fost faptul că mulţi dintre prietenii mei pe care-i consideram selectivi şi cu ceva cultură erau şi ei prezenţi la aceste postări mai mult decât ridicole şi anagramate. Poate sunt prea pretenţios totuşi . În curând se va modifica şi gramatica, o să scriem MIAU ca pisica, nu-i rău...nu-i rău deloc !
Și atunci îmi aduc aminte de vorba lui Blaga: „O vorbă de spirit, oricât de strălucitoare, își are și ea mormântul. În urechile prostului.”

Întunecare

   

           Întunecare 

Scris de Dan Biţuică

În periplul nostru pe cărările vieţii vom avea puţine clipe de fericire, cu toate astea ne place să credem că am atins apogeul şi că mai mult de atât nu se poate! Eu nu cred asta şi nici nu propovăduiesc nefericirea însă ea ne este mai la îndemână şi o găsim în viaţa noastră chiar şi atunci când nu o căutăm. Nu vreau să descriu o filozofie a fericirii sau a nefericirii dar vreau să ating puţin din realul cu care ne confruntăm tot timpul. Avem momente când o carte bună ne scoate din acest real uneori nu foarte roz şi atunci uităm de problemele cotidiene. Oare uităm să fim fericiţi sau nu putem? Am devenit extrem de pretenţioşi şi nu ne mai satisfac lucrurile mărunte? Omul aşa este el construit să nu se mulţumească cu puţin, el are dorinţe din ce în ce mai mari şi mai multe! Asta, în viziunea mea înseamnă progres ceea ce nu este un lucru rău sau greşit, însă în ochii multora va însemna nerecunoştinţă faţă de ceea ce ai, sau dobândit în decursul anilor. Eu nu mă pot mulţumi cu atât şi îmi doresc mai multă cunoaştere, mai multă implicare în dezvoltarea mea ca individ pe plan cultural. Niciodată nu voi fi un om care se va scălda în apatia ce riscă să ne înconjoare din zi în zi mai mult. Recunosc sunt un tip dependent de lectură bună, de prieteni, de familie. Îmi doresc mult mai mult timp să pot citi, scrie sau pur şi simplu să miros paginile unei cărţi! De câte ori aţi pipăit o carte iar asta să vă producă puţină satisfacţie? De câte ori aţi deschis-o şi v-aţi băgat nasul între filele sale? Ce e mai plăcut, ca o dimineaţă însorită, o cafea bună şi o carte deschisă? Să simţi mirosul prozei şi praful uliţei copilăriei? Să simţi mireasma poeziei pure şi sensibile care să îţi poarte gândurile spre zări, spre cei dragi ţie. Să te afunzi în lectură să nu mai percepi timpul cu ticăitul lui enervant încercând să te smulgă din visare şi contemplare. Să simţi emoţia poeziei ca şi cum ar fi fost scrisă pe frunze de liliac mirosindu-i versurile armonioase pipăindu-i rimele iar gândul să zboare spre vorbe nerostite şi cuvinte nescrise. Poate de aici încolo putem vorbi despre împliniri şi satisfacţii concrete. Nu-i mult dar pentru suflet este un bandaj invizibil de care ai mare nevoie să oprească hemoragia de banal. Poate că acesta este leacul pentru împlinirea ta ca fiinţă inteligentă. Eu personal nu cred faptul că un suflet poate fi viu fără măcar puţin din toate astea. Avem nevoie de hrană sufletească avem nevoie de sensibilitate şi frumos. Uneori eşti ca o baterie descărcată şi abia mai poţi să scoţi două vorbe sau două idei însă dacă recurgem foarte repede la remedii care uneori pot fi atât de simple, ca uitatul pe fereastră, că zâmbetul unui copil, ca ascultatul păsărilor, sunt lucruri simple şi la îndemână pe care uităm să le mai luăm în seamă de teama de a ne face bine. Ne-am învăţat să fim nefericiţi iar lucrurile care ne pot scoate de acolo ne sperie. Ne place să ne plângem singurătatea, ne place să fim victime ale unor evenimente ce cu drag le numim soartă, iar cu soarta nu te poţi pune! Nu trebuie să fim prăpăstioşi iar torentul de insatisfacţii nu se va opri doar că tu eşti dezarmat şi refuzi să lupţi. De multe ori poţi opri asta cu o floare care te va face să zâmbeşti iar asta îţi va fi câştigul zilei ce pentru tine se apropie de întunecare.
 Evadează şi mergi spre locuri însorite!

În bătaia puştii sau un altfel de Bambi - partea a opta

În bătaia puştii sau un altfel de Bambi 

partea a opta

scris de Dan Biţuică


 Eram obosiţi şi trişti ca şi vremea care nu înceta să ne sâcâie cu capriciile ei de copil răsfăţat. Iarba nu mai era fermă şi gustoasă, era moale şi cu un gust puternic de cocleală. Prea multă umezeală în jurul nostru iar unii membri ai turmei începuse să şchiopăteze, din cauza umezelii pielea dintre copite ceda lăsând un loc deschis pentru temuta infecţie.
   Cu toate acestea eu mai aveam o bucurie în suflet, eram lângă fiinţele pe care le iubeam cel mai mult. Alături de ei parcă greutăţile vieţii nu mai erau aşa de insuportabile. Viaţa este frumoasă dar şi foarte grea pentru toate vieţuitoarele pământului.
   Tata a ales drumul spre poalele muntelui unde să ne ducem viaţa, asta nu că scăpam de probleme însă ne mai scăpa puţin de umezeală sâcâitoare. La poalele muntelui pământul dispărea lăsând locul pietrei care avea un avantaj în favoarea noastră, nu absorbea apă dar avea şi un dezavantaj, locul era mai lipsit de vegetaţia de care aveam nevoie.
   În ciuda lipsei hranei gustoase şi abundente Noa se îngrăşase şi arăta destul de greoaie. Eram îngrijorat în privinţa ei iar ochii mamei văzuse asta. Într-o seară când eram singur pe vârfului stâncii care adăpostea turma privind văile din jurul nostru, am observat că totul era trist şi parcă nimic şi nimeni nu mai popula pământul. Aud paşi în spatele meu... era mama care se apropia uşor că nu cumva să-mi tulbure gândurile.
   De fapt nici nu trebuia să mă întorc să ştiu că este ea. Emana o căldură şi în preajma ei, dacă se poate spune aşa, respirai bunătate. Privindu-mă cu ochii ei unici acest monument de bunătate şi dragoste îmi şopteşte că o să fiu TATĂ iar grijile pentru Noa să dispară, nu este bolnavă, este doar gestantă.
    Mi s-au înmuiat picioarele iar totul în jurul meu a înverzit, ploaia sâcâitoare dispăruse iar o dată cu ea şi problemele. Eram fericit dar şi confuz. Mama era şi ea bucuroasă că în curând va fi o bunică tânără şi frumoasă.
   După vestea ăsta tata a hotărât că până la căderea zăpezii să ne deplasăm cât mai puţin posibil ca să nu pierdem energie inutil. Trebuia să ne pregătim pentru iernat ceea ce pentru noi însemna să ne îngrăşăm să putem face faţă frigului şi lipsei hranei. Era unul din motive însă cel adevărat pe care eu îl simţeam era grija pentru Noa şi pentru nepotul său care urma să vadă lumina zilei după trecerea iernii. Şi el era schimbat după această veste. Parcă devenise mai puţin aspru cu toate că asta nu era chiar bine. În pădure dragostea înseamnă slăbiciune, iar cel slab nu va supravieţui spune legea nescrisă a naturii.
    Acum o iubeam şi mai mult, eram tot timpul lângă ea până când frumoasa mea mamă mi-a spus că o să aibe ea grijă de Noa ea şi mama ei, ceea ce se vedea de mult timp dar abia acum mi-am dat seama de ce ele îi acordau o atenţie deosebită. Cu toate că nu mai era zveltă, Noa pe zi ce trecea chipul ei era şi mai frumos, iar ochii ei mă ameţeau de fiecare dată când îi priveam. Puteam vedea în ei toată lumea cu tot ce este frumos şi gingaş în ea. Erau trăiri pe care nu le simţisem până acum. Ce minunată era viaţa chiar dacă este vitregă îţi oferă momente de genul ăsta în care să le poţi face uitate pe cele ce te înconjoară.
     Ne deplasăm strict cât să ne hrănim şi în scurt timp chiar ne îngrăşasem cu toţii ceea ce era foarte bine pentru ce va veni. Ploiele se mai liniştiseră şi în câteva dimineţi am văzut şi soarele atât de binefăcător. Stăteam tolăniţi în faţa lui uscându-ne blana şi curăţându-ne, era un moment binevenit. Ştiam că nu îl vom prinde curând momentul acesta sublim de care am profitat la maxim cu toţii. Poate şi din cauza porţiei mari de soare dar mai ales şi de vestea că Noa era gestantă... eram fericit... simţeam nevoia să îmi strig fericirea să audă întreaga lume... să o strig aşa de tare să treacă peste piscurile înzăpezite ale muntelui...

va urma....

În bătaia puştii sau un altfel de Bambi - partea a şaptea

În bătaia puştii sau un altfel de Bambi 

partea a şaptea

scris de Dan Biţuică

  Dimineţile erau parcă mai însorite şi totul în juru-mi mai verde, eram atât de fericit ducând o viaţă simplă, hrană, apa cristalină şi iubire... eram împlinit.. fugeam împreună cu Noa prin desişuri, găseam murele preferatele mele pe care acum le ofeream cu mult cavalerism fiinţei pe care o iubeam.
 Tata nu privea cu ochi buni noua mea preocupare iar timpul alături de el era din ce în ce mai puţin iar ast îl nemulţumea. Înţelegea el cumva şi nu eram aspru judecat ştiind şi aducându-şi aminte de prima lui dragoste... adică mama. Deveneam mai puternic iar glasul care nu demult era subţire acum era ca al tatălui meu.
 Crescusem falnic şi aproape că îl ajunsesem pe tata ca fizic însă nu mă puteam compara cu el încă la mărimea coarnelor şi a robusteţii. Amorul dintre mine şi Noa s-a consumat într-o zi când o ploaie de vară ne-a surprins într-o poiană. De obicei ştiam dinainte când vine ploaia având timp să ne adăpostim însă când eram cu ea totul în jurul meu dispărea iar centru universului era Noa... aşa că surprinşi de ploaia torenţială, în fuga noastră am găsit un colţ de stâncă care era ca un acoperiş creat pentru mine şi ea.

 Ne-am băgat acolo scuturându-ne blana de apă care ne pătrunse până la piele... râdeam şi eram fericiţi. Noa se apropie de mine lipindu-şi trupul încă ud de al meu. I-am simţit căldura şi bătăile inimi iar trupul meu puternic a reacţionat. Acolo s-a consumat dragostea noastră şi prima mea iubire pe care mintea mea refuză să o uite.

 O iubeam cu adevărat. Toată turma ne privea cu drag iar tata îmi aruncă priviri idilice, ca şi cum mi-ar fi spus că ştie ce s-a întâmplat. Acum puteam spune că-s mascul şi că am intrat în viaţă cu drepturi depline. Eram frumoşi şi nedespărţiţi iar timpul fugea mai iute ca noi. Tata începuse să fie pe zi ce trece mai îngrijorat semn că toamna era pe sfârşite şi iar va veni o nouă iarnă grea şi periculoasă.

   Verdele pădurii începuse să devină maroniu iar iarba ce nu cu mult timp în urmă era prezentă aproape peste tot acum era acoperită de un covor gros de frunze uscate iar copacii erau tot mai trişti şi dezgoliţi de frunze. Erau peisaje triste iar asta avea efecte şi asupra stării noastre. Zilele deveneau ploioase iar ploile interminabile. Ploaia înmuiase pământul iar deplasările noastre erau făcute cu multă grijă.
    Copacii nu ne mai apărau cu frunzele lor dese... iarba nu mai era înaltă să ne ferească privirilor când poposeam, iar ploaia... ploaia ne ţinea uzi zile în şir iar frigul care începuse să îşi facă simţită prezenţa făcea să părem nişte duhuri ale pădurii în timp ce ne deplasăm aburi calzi ieşeau din trupurile noastre ude.

    Viaţa frumoasă a verii aproape că o uitasem iar viaţa grea a toamnei şi a iernii era abia la început.
Atunci am învăţat că ce-i frumos nu este veşnic şi începusem să mă tem pentru semeni mei în special pentru cei trei... Mama, Tata, Noa.. nu ştiu dacă asta este ordinea lor în sufletul meu dar nu asta am încercat să spun, plouă încontinuu de trei zile iar norii sunt tot mai jos de parcă încearcă să ne intre pe nări, toţi ne deplasăm cu capetele plecate şi urechile lăsate spre în spate ca ploaia deasă să nu ne pătrundă şi în creier... Noa se simte rău.. o văd că merge din ce în ce mai legănat şi-i este tot timpul somn şi foame.. de multe ori după ce se hrăneşte vomită... sunt îngrijorat şi nu ştiu cu ce să o ajut.

    Plouă abundent. Pârăiaşe subţiri de apă curg din înălţimi şi se îngroaşă pe zi ce trece. Cu greu găsim adăposturi pentru înnoptat, totul este ud. De multe ori aşa dormim în ploaie sub cerul liber. Viaţa în pădure este dură. Adorm în ploaie lângă Noa încercând să fac din trupul meu un paravan împotriva ploii să nu o ude, nu reuşesc mare lucru dar cel puţin este cu spatele lipit de mine iar ploaia nu o mai udă toată. Adorm ud cu trupul ei lipit de al meu simţind cum tremură. O iubesc !

va urma...

În bătaia puştii sau un altfel de Bambi partea a şasea

  În bătaia puştii sau un altfel de Bambi

partea a şasea

 scris de Dan Biţuică

. Dimineaţa a început bine şi liniştită. Turma se deplasa spre liziera pădurii unde tata descoperise o poiană însorită unde creştea din abundenţă trifoiul fraged şi suculent. Mâncam cu râvnă când deodată tata ridică capul său mare şi încoronat spre luminiş, foşnet abia perceptibil îşi făcea simţită prezenţa.
. Eram încordaţi şi nu ştiam ce să facem, aşteptam un gest al tatei care nu mai venea. Cu capul ridicat cu nările dilatate adulmeca mirosul, doar când a lăsat urechile pe spate am înţeles că nu-i pericol însă aşteptam cu toţii să vedem ce este.
  Din frunziş şi-a făcut apariţia o surată mai cafenie decât exemplarele turmei noastre.. a înaintat înspre tata şi când a ajuns aproape de el şi-a plecat capul în semn de supunere totală. Tata cu o privire blânda a acceptat calm supunerea ei. Acum toate femelele au înconjurat-o mirosind-o curioase iar ea se lăsa examinată de ele într-un mod mai mult decât paşnic.
   Am înţeles că era o femelă solitară şi căuta un grup care să o adopte şi să o accepte în turma lor. Surpriza nu a fost totală doar când din acelaşi loc din care apăruse şi ea a înaintat spre tata la fel ca şi prima o femelă tânără cam de vârsta mea. Nu mi-a trebuit mult să îmi dau seama că erau mamă şi fiică. Atunci ceva magic s-a întâmplat: am, simţit cum inima îmi bate cu putere în timp ce o urmăream cât de graţios păşeşte.
   Avea ochii mari negri migdalaţi şi o strălucire aparte, ce-i licărea ca stelele nopţilor de vară. Am simţit o căldură în tot corpul şi nu îmi mai puteam dezlipi ochii de la ea. Botul ei era subţire şi mai umed ca a celorlalte iar graţia ei nu o putea egala nimeni. Avea blăniţa mai închisă ca a noastră iar coada scurtă o purta cu mare eleganţă. Era o femelă cu adevărat frumoasă. Am încercat să o ignor însă ochii mă trădau, nu mai ascultau, ceva îmi spunea că nu-i în regulă cu mine. Tata le-a acceptat cu căldură în grupul nostru care devenise mai numeros cu doi membri.
    Turma şi-a reluat activitatea iar câteva ore mai târziu după ce eram toţi săturaţi am plecat spre pârâiaşul unde beam apă rece în fiecare zi. Mergeam înaintea turmei ca să o impresionez pe noua membră, cea de la care din nou nu îmi puteam dezlipi ochii.
   Tata s-a uitat către mama şi parcă i-a zâmbit. Mama i-a răspuns cu o privire încruntată cu un gest ca şi cum i-ar fi spus.. LASĂ-L ÎN PACE ! Am înţeles asta din privirile lor şi am mai înţeles că interesul meu pentru nou venita era evident pentru toată turma. Ruşinat am încercat să-i întorc spatele, mama a venit lângă mine spunându-mi afectuos că şi ea te place Bambi... abia atunci am realizat că atracţia era reciprocă ceea ce mi-a dat mai mult curaj.
   Serile le petreceam cât mai în prejma ei găsind tot felul de motive să-i fiu cât mai aproape iar ea îmi răspundea cu bătăi de pleoape calde şi ameţitoare.
    Eram fericit când eram în preajma ei şi asta se vedea pe chipul meu îmi spunea mama. Nici foame nu îmi mai era de multe ori iar apă îmi trebuia rar. Mama a observat asta şi într-o seară mi-a spus că acest nou sentiment ce mă încearcă de când am văzut-o prima dată pe nou venită (pe care trebuia să o botez îi voi spune Noa), se numeşte DRAGOSTE.. deci acum sunt un îndrăgostit.. un sentiment frumos dar prea sufocant, nu puteam face nimic fără ca gândul să îmi zboare către Noa... simţeam nevoia să o ştiu în preajma mea într-un cuvânt devenisem dependent de prezenţa ei iar asta mă enerva, nu suportam asta dar lanţurile cu care eram prins erau mai rezistente ca voinţa mea... seara adormeam întotdeauna cu ochii şi gândul la ea... era mereu în mintea mea...

va urma...

În bătaia puştii sau un altfel de Bambi - partea a cincea

 În bătaia puştii sau un altfel de Bambi
 
partea a cincea

scris de Dan Biţuică

 În acel moment tata se ridică pe picioarele din spate şi izbi cu forţă ceafa adversarului care în furia să nu s-a mai putut opri să evite loviturile de copite ale tatei. Se întoarse nervos şi cu capul plecat şi gâtul încordat se repezi din nou către tată care şi de data asta eschivă lovitura coarnelor, sărind la timp din faţa lui şi aplicând o lovitură laterală în coastele adversarului care sângera.
   Uimit de mişcarea tatei se opri nedumerit şi nu înţelegea ce se întâmplă, a atacat de două ori fără să atingă oponentul şi pe deasupra se alesese şi cu o lovitură destul de dureroasă.
  Tata profită de nedumerirea lui şi pentru prima oară atacă. Era prima oară când îl vedeam cu adevărat nervos, ochii i se schimbaseră, trupul parcă era mai gros iar sub pielea lucioasă muşchii mari dansau în cercuri, lovi cu coarnele în plin răsturnând adversarul care mugi de durere, un colţ din cornul tatei i se împlântă frontal în gât, asta era viaţa.. oare de ce există această violenţă gratuită pe care nici azi nu o înţeleg.
    Căzut se ridică greoi iar când se stabiliză pe picioare tata a atacat iar... mai dur şi mai hotărât, căzu din nou, se ridică mai repede ca prima dată luând poziţia de luptă. Atunci tata veni cu forţă din spate şi izbi puternic cu coarnele fruntea adversarului... un pocnet surd, un corn al adversarului a cedat în urma puternicei lovituri iar la baza lui au apărut mărgele roşii de sânge. Tata era o forţă a naturii şi de o inteligenţă cum rar mi-a fost să întâlnesc de-a lungul timpului.
   Ramaşi încleştaţi cu coarnele încâlcite tata împingea adversarul care dădea semne că va ceda în curând... aşa a fost, se desprinse dintre coarnele tatei, mugi încă o dată a înfrângere şi o rupse la fugă prin hăţişul pădurii.
    Sufla greu iar pete albe de spumă îi acoperea gâtul şi coapsele. Era obosit dar mândru cum numai el putea fi. Ridică capul spre cer şi mugi de trei ori puternic parcă să spună lumii că el este acolo şi nimeni nu îl va clinti.
    Fără să vreau din gâtlejul meu a ieşit un muget aproape ca al tatălui însă mai subţire şi mai slab ca intensitate vrând parcă să îmi trâmbiţez cumva trecerea mea spre maturitate şi mândria că sunt fiul tatălui meu.
    Turma a amuţit la auzul mugetului meu şi toţi se uitau speriaţi spre tata. El mă privi, apoi se apropie de mine şi mă împinse amical. Ce m-am bucurat şi cât m-a bucurat atingerea lui... l-am simţit puternic dar şi duios. Am simţit încurajarea sa şi am fost sigur că era mândru de mine. Se întoarse înspre turmă apoi înspre mine şi se postă în fruntea grupului mergând agale, se opri apoi îmi făcu semn să înaintez spre el.
    Am făcut-o timid, ajuns lângă el mugi din nou uitându-se la turma să spunând parcă că eu sunt fiul lui şi că este mândru de mine.
   Din clipa accea locul meu era lângă el în fruntea grupului alteori când simţea o primejdie eu eram în frunte iar el asigura spatele de posibili atacatori. Sunt clipe pe care nu le voi uita până când lumina lumii se va stinge şi pentru mine. Eram cel mai fericit având un aşa tată şi o mamă frumoasă şi iubitoare. Ce îţi poţi dori mai mult? Însă în viaţă clipele frumoase nu durează o veşnicie. Turma se deplasă uşor fără zgomot de parcă pluteau cu toţii. Se întunecase, numai discul lunii mare şi galben parcă stătea agăţat de vârful unui brad înalt.
    Privind spre discul luminos al serii doar conturul tatălui se vedea pe stânca golaşă, era straja noastră, ce puternic era, puternic şi neînfricat, undeva în vale un lup îşi urla singurătatea, ne aşezăm iar liniştea pădurii ne îmbrăţişează şi ne îmbie la somn. Adorm cu imaginea tatei pe stâncă, era un zeu, un zeu al meu..

va urma...

În bătaia puştii sau un altfel de Bambi partea a patra

  În bătaia puştii sau un altfel de Bambi

partea a patra

Scris de Dan Biţuică



   Primăvara era la început dar soarele îşi făcea pe deplin datoria. De acum hrana nu mai era o problemă iar noi începusem să ne revenim, luam în greutate pe zi ce trecea iar noi cei tineri ne hârjoneam cât era ziua de lungă.
    Tata nu mai era încruntat ba chiar într-o zi l-am văzut zâmbind era un semn de bun augur pentru toţi. Încordarea dispăruse dintre noi iar voia bună era la ea acasă. Pădurea prindea viaţă iar noi eram parte din ea. Veveriţele erau cele mai jucăuşe apoi iepurii mai bine spus iepuraşii, ei erau responsabilii cu voia bună din jurul nostru.
    Îl surprindeam pe tata zâmbind pe ascuns, se bucura ca şi noi de oportunităţile primăverii. Dacă cumva fericirea s-ar putea măsura, la noi era limita de sus. Creşteam şi o făceam frumos şi sănătos, simţeam cum muşchii coapselor mi se întăresc, gâtul devine robust iar picioarele puternice şi ferme. Mama se uita mândră cum călcam ţanţoş printre membrii turmei care de acum mă priveau cu mult respect. Zilele treceau fără evenimente iar viaţa turmei era liniştită.

      Într-o seară pe asfinţit auzim cu toţii un muget puternic. Un muget de cerb matur. Tata s-a încordat şi a scos şi el un sunet tot la fel de puternic. Am înţeles repede că va urma o luptă. Era vremea când masculii solitari căutau turme pentru împerechere. Zgomotul copitelor celui ce venea se auzeau cât mai aproape de locul unde eram. Tata se uită la mine şi mă face să înţeleg că trebuie să privesc lupta şi să învăţ vicleşugurile şi tacticile sale care s-au dovedit bune până acum dacă a supravieţuit atâtor lupte.
     Îmi era puţin teamă chiar dacă aveam încredere în el, îmi era teamă să nu fie rănit grav şi să sufere cum a suferit cu mult timp în urmă când o infecţie îl ţinuse inactiv aproape un întreg sezon. Eram hotărât că dacă tata era pus în dificultate voi interveni. Tata era modelul de mascul după care mă dezvoltăm. Serios, atent, drept şi cu multă experienţă de viaţă.
     Aveam ce să învăţ de la el şi eram mândru de asta. Îl iubeam mult fără să-i arăt că m-ar fi crezut slab. La un moment dat după piatră unde turmă era adăpostită îşi face apariţia un cerb de un maro închis cu coarnele mai mari ca ale tatei.
    Simţeam că nu va fi o luptă uşoară şi nici o luptă fără riscuri iminente. Voi fi atent şi voi interveni la nevoie. Tata e totul pentru mine şi nu îl pot lăsa la greu cu toate că nu ar fi de acord cu intervenţia mea şi asta nu din mândrie masculină ci din teamă că turma va rămâne fară lider şi a-şi risca să devin un solitar, dacă el va fi învins şi ucis atunci învingătorul va rămâne şeful turmei iar eu voi fi gonit.
    Tata luptă pentru turma să dar în special luptă pentru mine, pentru descendentul său! Ce mult îl respect pentru poziţia lui de adevărat mascul. Unul ca mine are ce învăţa de la el. Tata este şi dur dar şi iubitor şi grijuliu. Este genul de mascul care mai bine moare decât să facă pasul înapoi iar ambiţia lui mi-a transmis-o şi mie, o simt în toată fiinţa mea. Îmi curge prin vene sângele lui războinic şi-i moştenesc şi curajul. Mă retrag din faţa intrusului să nu creadă că eu sunt opozantul.
    Tata rage din nou puternic iar adversarul său începe să dea înapoi pentru a se izbi cu mai multă forţă înainte...


va urma...

În bătaia puştii sau un altfel de Bambi partea a treia

  În bătaia puştii sau un altfel de Bambi

partea a treia

Scris de Dan Biţuică

 Seara a fost liniştită iar turma a găsit un loc bun pentru odihnă şi ferit de pericolul nopţii. Zilele treceau cu greu iar turma flămândă făcea faţă cu greu nopţilor geroase.
  Într-o zi când eram concentraţi să trecem un şanţ destul de adânc şi-a făcut apariţia mult aşteptatul soare, timid a ieşit de după perdeaua de nori plumburii, l-am simţit pe coapsă care imediat s-a încălzit producându-mi o mare bucurie! Nu îmi plăcea iarna.
  E rece. E dură şi nu oferă prea multe, nici măcar apa, ce să mai vorbim despre mâncare să nu mai spunem de câte pericole te aşteaptă la tot pasul. Îmi place soarele el este bun şi încălzeşte totul în jurul său şi mai face să crească şi trifoiul fraged şi mult.
  Tata a văzut cu surprindere cum soarele începe să topească zăpada iar mici picături cristaline se prelingea de pe crăcile copacilor. Câteva păsări se bucurau şi el de prezenţa LUI. Mama se apropie de mine calmă şi îmi şopteşte... ai trecut prima şi cea mai grea iarnă, întotdeauna prima este cea mai grea, dacă supravieţuieşti primei celelalte vor fi mai uşoare.
. Mi-am dat seama că nu mai sunt chiar un pui, eram un tânăr mascul mândru şi de ce să nu recunoaştem şi frumos. Cu câteva zile în urmă observasem pe tinerele turmei că se uitau lung după mine chicotind, uitându-se cu ochii lor mari şi blânzi în urma mea. Nu le luăm în seamă chiar vroiam să le împung dar mama mi-a spus că nu-i frumos să mă port ca un bădăran.
. Eu sunt un prinţ şi trebuie să am un comportament demn de rangul meu. Important era că soarele începuse să îşi facă apariţia din ce în ce mai des şi din ce în ce mai puternic dezvelind pământul de stratul de omăt devenit de acum foarte subţire. Apa nu mai era sub formă de gheaţă iar iarba la început destul de timidă îşi făcea simţită prezenţa în cât mai multe locuri.
    Cred că eram fericit, cred că turmă era fericită iar tata părea mai încrezător. Pământul nu putea absorbi toată apa rezultată din topirea zăpezi aşa că ne mişcam greu prin noroiul care era pretutindeni. În plus noroiul ne trăda şi locul unde suntem din cauza urmelor întipărite în noroi. Pe zi ce trecea pomii se împodobeau de flori de diferite culori iar aerul era parfumat de mirosul lor.
    Pământul se usca pe fiece oră în care soarele îşi făcea de acum pe deplin datoria faţă de natură. Faţă de noi toţi. Tata începuse să mă ţină mai mult timp lângă el explicându-mi multe lucruri noi pe care nu le ştiam, apoi îmi plăcea să fiu în preajma lui, eram important iar turma mă privea de acum cu alţi ochi.
   Am realizat că până atunci nu au pus mare preţ pe mine fiind convinşi că nu o să supravieţuiesc ierni crude. Am fost neobişnuit de firav iar toţi membrii turmei mă priveau ca pe o victimă sigură a iernii.
    Mama a fost cea care a avut încredere în mine şi ea s-a luptat ca eu să supravieţuiesc. Târziu am aflat că toată turma mai puţin mama hotărâseră să fiu abandonat atunci când bătrânul mistreţ a fost ucis de teribilul duşman.Cu toate astea mama hotărâse să rămână în urmă cu mine dacă ei nu acceptau compromisul de a face parte în continuare din turmă.
    Era hotărâtă chiar dacă nici ea nu avea şanse să supravieţuiască dacă părăsea turma împreună cu mine. De aia o iubesc atât de mult, mi-a dat totul, de la laptele ei pe care nu o să îl uit niciodată până la sfaturile bune şi utile pentru viaţa ce va veni.

va urma

În bătaia puştii sau un altfel de Bambi partea a doua

  În bătaia puştii sau un altfel de Bambi

partea a doua

Scris de Dan Biţuică

Ninsoarea a acoperit tot pământul iar hrana o găseam din ce în ce mai greu, tata ne conducea prin zăpada afânată iar la un moment dat se oprea şi dădea cu botul său gros zăpada la o parte făcând loc câtorva smocuri de iarbă veştedă şi uscată însă ne prindea bine, altădată tata a lovit un copac cu coarnele până i-a julit coaja după care ne-a învăţat să o mâncăm... locul apei a fost luat de gheaţă pe care tot tata ne-a arătat cum să o transformăm în lichid, lingând-o cu limba caldă ea se va topi şi va reveni la forma iniţială, tata era un tip destul de trecut prin greutăţile vieţii şi ne învăţa tot ce trebuia să ştim. Încet, încet hrana se găsea din ce în ce mai greu iar foamea a pus stăpânire pe turmă. Slăbisem cu toţii iar puterile ne slăbise, în nopţile geroase auzeam lupii urlând semn că nici ei nu stăteau mai bine ca noi cu hrana ne spunea tata. Totuşi îl vedeam că din zi în zi devenea tot mai îngândurat şi devenise nervos. Ceva îl apăsa, mama mi-a povestit că este îngrijorat din cauza unor urme pe care le adulmecase cu două zile în urmă. Le-am văzut şi eu, nu semănau cu nicio urmă pe care o mai văzusem, era o urmă lungă şi lată, o urmă nemaivăzută de mine. Mama mi-a spus că este urma celui mai feroce, celui mai perfid şi celui mai inteligent prădător OMUL. Pentru prima oară am simţit ce-i frica. Văzându-l pe tata atât de îngrijorat am început să mă tem cu adevărat. Îmi imaginam acest inamic mai mare ca ursul pe care-l văzusem cu o săptămână în urmă, mai fioros, cu gheare lungi şi ascuţite cu dinţi mari.cu o putere imensă. Nimic nu mai era cum a fost. O grijă nouă le făcuse uitate pe toate celelalte, iar gândul că avem un nou duşman şi unde mai pui că şi cel mai aprig ne măcina zilnic iar la fiecare zgomot tresăream cu toţii!
 A sosit şi ziua în care am auzit ghearele OMULUI. În liniştea dimineţii o pocnitură puternică a umplut valea. Am tresărit cu toţii dar tata cu privirea lui pătrunzătoare ne-a calmat iar toţi ne-am plecat urechile. Atunci mama mi-a spus în şoaptă că zgomotul ală este gheara omului... că este o armă de care cam greu poţi scăpa. Că-i cea mai iute şi că oricât de repede ai alerga te va prinde. Atunci am realizat că singură scăpare este să nu te vadă aprigul prădător. Nu după mult timp de la detunătură am auzit zgomote de crengi rupte şi că ceva se apropia în mare viteză înspre noi. Am vrut să fug dar tata mi-a făcut semn din ochi să rămân pe loc. Din hăţişul plin de zăpadă şi-a făcut apariţia bătrânul mistreţ. Speriat cu ochii injectaţi de frică. Uitându-se la noi s-a mai calmat fornăind puternic prin nările sale, pe care abia acum le-am văzut că erau însângerate. Respirând greoi a căzut de pe picioarele din spate, nu ştiam ce se întâmpla şi m-am apropiat, o gaură mare cât copita lui era în omoplatul său de unde sângele ţâşnea abundent. Tata ne-a îndemnat să fugim căci prădătorul va veni după urma lăsată de bătrânul mistreţ. Am fugit şi am simţit în nări mirosul fricii. Un sentiment ciudat m-a încercat când l-am văzut pe cel mai curajos dintre noi aşa de înspăimântat. Am fugit cu toţii dar organizat mama în frunte iar tată în urma turmei, am alergat preţ de două ore iar în final ne-am oprit când frica a dispărut din fiecare dintre noi. Îmi tremurau picioarele iar inima îmi bătea cu putere, mama s-a apropiat de mine să vadă dacă sunt în regulă, mi-am întins botul către ea semn că nu trebuia să fie îngrijorată. După ce toată turma a fost verificată şi nu lipsea nimeni iar toţi eram bine, tata se porni înainte iar noi îl urmam tăcuţi în şir indian, flămânzi şi obosiţi ne lăsăm pe mâna tatei ca de atâtea ori. Se întuneca, iar să ne potolim foamea era departe de a se îndeplini. Tata a ales un desiş să ne apere de ninsoarea ce avea să vină peste noapte. Cum am presimţit zăpada a căzut abundent peste noapte iar zorii zile ne-a găsit în zăpadă până la burtă, ceea ce ne făcea mersul destul de obositor. Am mers încontinuu până aproape de amiază până când am găsit o poiană unde vântul a spulberat zăpada şi stratul ei era mic fiindu-ne uşor să o îndepărtăm în căutarea hranei. Am găsit sub stratul subţire al zăpezii frunze uscate şi smocuri sărăcăcioase de iarbă dar care ne-a prins bine tuturor. Am lins omătul alb şi curat în locul apei şi ne-am potolit setea şi foamea care ne chinuia de câteva zile.

va urma 

Balerina muzicală

                        Balerina  muzicală

Scris de Dan Biţuică

  Priviţi-o cât de firavă este.  Atât de graţioasă şi elegantă. De-a lungul anilor a bucurat milioane de suflete cu dansul ei în cerc pe o melodie de flaşnetă...a construit vise ...a încântat ochii multor fetiţe şi a schimbat destine...când a fost dăruită a fost primtă cu mare bucurie....aşezată undeva pe un birou din lemn masiv ..ea a stat neclintită şi impozantă in ciuda staturii ei mici,,,a stat mândră chiar şi când înspre ea  se sufla fumul dens şi aromat a unui trabuc havanez...ea a făcut ca multe fetiţe să îşi dorească să devină balerine...este o mică bijuterie  ce de multe ori ne bucură cu dansul ei în cerc...alteori ne întristează cu melodia ei metalică şi stridentă...în rotirile ei ne face să visăm ne acapără fără să ne dăm seama iar în funcţie de starea în care suntem o putem privi mult timp ...nu este chiar o jucărie..este un generator de gânduri..un generator de bucurii şi tristeţi...de melancolie şi de păreri de rău...şi se învărte...se învărte... parcă ar înfăşura timpul în jurul său....înfăsoară vise în dansul ei rotativ...niciodată nu poti fi nervos în preajma ei...o să zâmbeşti de fiecare dată când o să o vezi rotindu-se ca un mosor perpetuum mobile..melodia ei parcă te hipnotizeză ...poate fi o jucărie a oamenilor mari..viu colorată din porţelan sau din metal ea si-a avut locul ei..a făcut parte din copilăria nostră ...cu mecanismul ei simplist...o cheie răsucită de câteva ori şi ea prindea viaţă...fascinându-ne de fiecare dată cu dansul ei in cerc...sfârrrr...sfââârr...îşi consumă comprimarea arcului ca şi noi...însă să nu uităm că noi nu avem cheiţa care ne poate anima aşa că trebuie să avem grija noastră şi să nu ne irosim timpul cu nimicuri ...e timpul nostru în joc .....sfârrr...sfârrr

POARTA DINSPRE LUME

POARTA DINSPRE LUME

scris de Dan

Cu părere de rău scriu aceste rânduri ştiind că nu este o rezolvare. Ca om cu prieteni cu vecini cu neamuri cu fel şi fel de cunoştinţe intri fără să vrei sau să vrei în diferite locuri, case... vile.. însă constat cu mare durere că acestor locuri le lipseşte un element important din viaţa omului, CARTEA!

  Sincer vezi aceste exemplare din ce în ce mai rar pe rafturile bibliotecilor personale... ori rar ori deloc ceea ce este destul de alarmant... în viziunea mea cel puţin... constat că se citeşte din ce în ce cantităţi neînsemnate de articole iar alea ne spun ce au mai făcut fraţii noştrii lăutarii sau nu-ş ce divă... articole fără esenţă fără nimic artistic... fără acele cuvinte care mângâie sufletul şi mintea.

  Cartea a fost uitată într-un colţ prăfuită iar apoi aruncată sau vândută anticarilor fără să înţelegem că o carte este esenţială pentru dezvoltarea individului indiferent ce subiect conţine... mai ştiu că nu se urmăreşte dezvoltarea individuală şi mai ştiu că nu se fac eforturi ca să fie apreciată cartea care în urmă cu mulţi ani făcea parte din viaţa noastră a tuturor... era singura distracţie a noastră... era singura evadare spre lume.. acum se construiesc case de milioane de euro... mobilă scumpă... totul automatizat, însă este o casă fară suflet! Ştiţi de ce? Pentru că în interiorul ei nu găseşti o carte! Drept dovadă că cititul ca şi cantitate este din ce în ce mai puţin stau mărturie dispariţia multor ziare... publicaţii... reviste, se citeşte în format
Electronic.. nu-i un lucru rău doar că nici pe segmentul ăsta nu se excelează... tot puţin spre deloc.. în ziare numai ştiri mondene cu personalităţi fabricate de nişte semianalfabeţi care-i divinizează şi-i umple de bani pe nişte oameni fără vreo valoare culturală sau profesională.. aici pierdem noi ca popor... promovăm nonvalorile iar valorile pe care le avem le ignorăm până le reducem spre zero... nimeni nu are nevoie de oameni învăţaţi... deja patronii din frumoasa noastră patrie sunt oameni slabi pregătiţi sau deloc pregătiţi... nu generalizăm... aşa că dacă un tânăr are nevoie de n loc de muncă nu va fi angajat doar din simplu fapt să nu fie mai deştept că patronul... acesta din urmă în loc să progreseze pe plan personal preferă să nu angajeze tineri isteţi şi capabili. Rezultatul va fi întotdeauna acelaşi... faliment... şi asta din cauză că banala carte nu a avut loc pe raftul bibliotecii sale... ne topim ca neam din cauza asta iar vulturii abia aşteaptă să ne dăm obştescul sfârşit.. în viziunea mea dacă o naţie nu are învăţământul puternic şi nu investeşte în domeniul cercetării este un popor mort... suntem AJUTAŢI să ajungem la aceste contraperformanţe.. tinerii noştri au exemple destule în care îşi văd modelul... cutare ce şcoală are? Şi e plin de bani... nu-l poţi contrazice, şi aşa CARTEA care odată făcea parte din viaţa noastră acum este eliminată aproape definitiv... cartea care ne-a ţinut companie pe timpul copilăriei, adolescenţei... maturităţii. Este în moarte clinică şi nimeni nu face nimic.. am uitat că EA este POARTA DINSPRE LUME!